D o i n a   R u ș t i

​

Nostalgia

 

În umbrele oricărei tristeți se află de fapt o dorință de acțiune. Nu vrei să te întorci la exact acel spațiu care a fost, ci să-l reclădești pe cel din mintea ta. Iar când se naște în sufletul unui om dragostea față de o clădire care a fost, venerația față de o stradă pe care n-a văzut-o niciodată ori chiar obsesia unui parfum despre care știe doar din cărți, atunci acel om are forța prețioasă de a-i contamina și pe alții. Și nu vorbim aici despre visele paranoicilor ori ale fanaticilor, ci despre puterea pe care o are tradiția și orgoliul c-ai avut strămoși lăudabili. Când am citit undeva că în București se afla un pod numit al Cilibiului, n-am crezut nicio clipă că acest nume ar veni de la Constantin Cantacuzino stolnicul, așa cum susțin mai multi istorici. De ce i-ar fi zis cineva înțeleptului stolnic “frumușelul” ori “spilcuitul”? Și-n limba turcă! Ci mi-am adus aminte că în anul 1666 Evliya Çelebi se afla la București, nu mult după ce consemnase experimentul omului-rachetă, pe care îl chema tot Çelebi. În plus, în același an 1666, are loc o nuntă domnească, iar prin zona acelui pod se organizează niște spectacole cu actori și acrobați, descrise amănunțit în Cronica Bălenilor. Și de-aici începe să crescă visul, acea fantezie îmbătătoare, care risipește orice regret. Căci la ce este bună nostalgia, dacă nu să înflorească tristețile? Saltimbancii au umplut malurile Dâmboviței, iar printre ei imitatorii omului rachetă, plus acel cilibiu, rămas în cronici, un hindus, care putea să alerge pe un turban făcut sul și să treacă nevăzut printre brațele împletite ale oamenilor, lăsându-i pe bucureșteni cu gura căscată. Stolnicul avea pe-atunci 25 de ani, abia venise de la Adrianopol și se pregătea să plece anul următor la Padova, ca să-și desăvârșească studiile. Dacă era cilibiu? Normal că era.