B o g d a n    M i n c ă

​

Istoria conține Proiectul – dar la fel de bine se poate spune că Proiectul se eliberează de Istorie și o lasă în urmă. De fapt, totul se învârte în jurul cuvântului “a conține” – cum poate fi el înțeles mai adânc? În sens autentic, conținerea ar trebui să însemne două lucruri: 1. o dominare, o conducere, o dirijare a celui conținut; 2. o eliberare, o conducere înspre libertate, o lăsare să fie a celui conținut, astfel încât acesta să ajungă la propriul său, la adevărul care e doar al lui. Acest raport de conținere este prezent în modul cel mai pregnant în felul în care părinții se raportează în mod autentic la copiii lor: îi aduc pe lume, îi susțin în primii pași în existență și sunt alături de ei de-a lungul întregii vieți. Pe de altă parte, cel mai autentic mod de a-ți iubi copilul este de a-l aduce în punctul în care el/ea devine capabil/ă să stea de sine stătător, adică să-și obțină pe cont propriu propriul adevăr. Abia atunci conținerea părintească își atinge maximul: când cel conținut este eliberat către acel adevăr care este doar al lui. Avem aici de-a face cu o tensiune ireductibilă, proprie naturii umane.

            Astfel, Istoria conține Proiectul, dar ar trebui s-o facă într-un asemenea mod, încât Proiectul să ajungă să fie de sine stătător, unic, irepetabil. Și astfel Istoria ajunge la propria autenticitate: aceea de a fi întregul unor irepetabile (și nu banala sumă a unor elemente previzibile și controlabile, cuantificabile), irepetabile ce se cheamă unele pe altele și se provoacă reciproc, încurajându-se una pe cealaltă în irepetabilul propriu.

            În greaca veche întâlnim o pereche care sugerează tocmai această tensiune: genos – eidos. Genos reprezintă ideea de familie și de apartenență la un grup în cadrul căruia indivizii au ceva în comun. Eidos, în schimb, înseamnă „aspect, înfățișare”. Dacă genos denumește comunitatea, eidos exprimă aspectul individual, unic, irepetabil, obținut tocmai pe fundalul unui genos și niciodată de unul singur.

            Pentru a ilustra cumva aceste gânduri - și pentru a ne menține în spațiul grec ce a experimentat pentru prima oară în Europa această tensiune supremă a Occidentului - am ales să vorbesc puțin despre ansamblul Centrului Cultural al Fundației Stavros Niarchos din Atena, construit în 2016 după planurile arhitectului italian Renzo Piano. Piesa centrală este clădirea ce adăpostește Biblioteca Națională a Greciei și Opera Națională. Privind-o, îți dai seama că ea trimite, într-un mod nou și irepetabil, către un templu grec: e vorba de un acoperiș alb, subțire, plan, lucios, susținut de stâlpi delicați, ce pare că plutește peste clădirea Operei și a Bibliotecii. E ca un nor ce stă deasupra, protejând, împrejmuind și conținând clădirea de dedesubt, dar păstrând totuși o distanță ce lasă clădirea să fie, să se constituie, să lucreze. În construcția lui Renzo Piano mi se pare că se adună, într-un mod nou și irepetabil, esența templului grec: aceea de a aduna laolaltă cerul și pământul, zeii și oamenii, așadar pe cei ce conțin și pe cei ce, astfel conținuți, sunt eliberați întru căutarea propriului.